Eu și fostul meu soț am început ca o poveste de dragoste. Într-o zi mă relaxam într-o cafenea și un străin m-a întrebat: „Pot să stau cu tine?”. Bineînțeles că am spus da, iar un an mai târziu m-am căsătorit cu el. A avut foarte mare grijă de mine, apoi am devenit un cuplu și totul în relația noastră era perfect. A fost o dragoste nebună, iar șase luni mai târziu am aflat că familia noastră era pe cale să se mărească. Când i-am spus lui Artem această veste, a fost extrem de fericit. Timp de nouă luni nu a făcut altceva decât să mă protejeze și să aibă grijă de mine și de copil. Desigur, i-am spus soacrei mele aproape imediat, care a avut o reacție foarte mixtă sau, mai exact, nicio reacție.
Acest lucru a fost neașteptat pentru mine, dar Artem mă avea atât de ghemuită în brațele lui încât nu am acordat prea multă atenție reacției soacrei mele – și apoi am uitat de ea. Sarcina mea a decurs foarte bine, toate testele au fost normale, m-am simțit minunat și mă pregăteam să devin mamă. În ziua nașterii eram în travaliu de peste 15 ore, eram epuizată, dar mă descurcam foarte bine. Îmi amintesc doar când s-a născut prințesa mea și apoi am adormit de oboseală. M-am trezit când doctorul a intrat în cameră. Am fost trezită în cele din urmă de cuvintele sale, pe care mi le amintesc ca și cum ar fi fost acum: „Felicitări pentru nașterea fetiței dumneavoastră.
Sunt nevoit să vă informez că copilul dvs. a fost diagnosticat cu probleme ale coloanei vertebrale și, din păcate, concluzia este dezamăgitoare – este vorba de o invaliditate de 100 %. Vă sfătuiesc să scrieți o scrisoare de demisie – Acest lucru este imposibil, toate testele au fost normale. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? – Este un caz rar, dar se întâmplă. Sunteți pregătit să purtați această povară pentru tot restul vieții? Gândiți-vă la ceea ce vă spun. După aceea, totul devine neclar. Îmi amintesc cuvintele nemiloase ale bărbatului la telefon: „Alege: ori eu, ori acest copil. Nu vreau un olog”.
Nu a trebuit să aștept mult nici pentru reacția soacrei mele. Un mesaj text care spunea: „Nu vreau să te văd cu asta în casa noastră”. Am fost atât de rănită și supărată că toate persoanele apropiate mie s-au îndepărtat de mine și de copilul meu. Atunci mi-am dat seama că, din acel moment, Sofia și cu mine eram singure în fața întregii lumi.O veche prietenă a mea ne-a luat de la maternitate și ne-a propus să venim să locuim cu ea. Sofia era un bebeluș normal, care se dezvolta la fel ca ceilalți copii, cu excepția, desigur, a faptului că nu putea să stea jos sau să meargă.
Într-o zi ne plimbam pe terenul de joacă și bunica a început să vorbească cu mine și m-a sfătuit să merg cu fiica mea la bunicul ei Ivan din sat, care tratează astfel de boli. În aceeași seară am mers în satul lui. Și știți, într-o lună și jumătate fata mea mergea deja.
După aceea, nu a fost diferită de ceilalți copii și s-a bucurat pe deplin de copilărie. Am trimis-o la grădiniță, mi-am găsit și eu un loc de muncă bine plătit, iar un an mai târziu am luat un împrumut pentru un apartament mic, dar era al nostru. Într-o zi, Sofiika și cu mine plecam de la grădiniță când a sunat telefonul. Am auzit cuvintele de la celălalt capăt al firului: „Anna, vino la spital. Soțul tău este în stare gravă la terapie intensivă după un accident”.
– Ați greșit numărul, eu nu am soț”, am răspuns și am închis. Șase luni mai târziu, soacra mea mă aștepta acasă cu Artem într-un scaun cu rotile. Puteai vedea în ochii lor cât de surprinse erau să vadă fata perfect sănătoasă pe care o abandonaseră. Își cereau foarte mult scuze – iar soacra mea m-a implorat pur și simplu să îl accept pe fostul ei soț în familia noastră. „Nu am nevoie de scuzele tale, ne-ai exclus pe noi și copilul din viața ta, așa că acum te-am exclus și noi. Nu avem nevoie de un handicapat.