Îmi dau seama că mulți oameni nu mă vor înțelege, dar poate că sunt și unii care gândesc rațional, care se gândesc la copiii și nepoții lor, nu doar la propriile interese. Nu m-am așteptat niciodată să mă mărit cu un bărbat a cărui mamă să fie așa – complet indiferentă față de cei dragi. Din câte înțeleg eu, valorile și tradițiile familiei nu au mai fost importante pentru ea de când s-a căsătorit cu tatăl soțului meu.
Nici măcar nu a încercat să salveze familia când fiul ei, soțul meu, era foarte tânăr. Tatăl său a plecat la o altă femeie, aparent din cauza indiferenței soției sale, iar ea nu l-a păstrat, cel puțin pentru ca fiul ei să poată avea un tată. Așa a crescut el – doar sub supravegherea mamei sale. Nici măcar nu-și amintește de bunica lui – ea îi vizita rar. Ca să fiu sinceră, am fost foarte surprinsă când am văzut-o prima dată pe viitoarea mea soacră. Avea deja 46 de ani la acea vreme. Imaginați-vă: păr decolorat, un kilogram de rimel pe gene și ruj roșu.
Și nici caracterul ei nu era un cadou. Are unghiile lungi și roșii și aleargă pe tocuri. Ei bine, în general, poate profesia se face simțită, ea lucrează într-un salon de înfrumusețare. După nunta noastră modestă, am început să locuim cu mama soțului meu. Dar fără seri calde acasă și fără petreceri cu ceai. Dimineața se ducea la serviciu, pentru că ea lucrează doar până la prânz, iar după-amiaza are mereu lucruri de făcut: fitness, petreceri de burlăcie, petreceri, masterclass-uri sau întâlniri. Am întrebat-o odată:
„Nu te saturi să alergi atât de mult la vârsta ta?” Ea mi-a răspuns: „Care sunt anii mei?”. Abia dacă mănâncă acasă – doar cafea și un sandviș pentru gustare. La un an după nuntă, am aflat că aștept un copil. Chiar înainte de Anul Nou, acum doi ani. Nu mă simțeam bine atunci, eram întinsă, iar ea dansa cu prietenele ei în cameră. Soțul meu nu înțelegea ce se întâmplă cu mine, a chemat-o pe mama, dar ea i-a spus: „Nimic, o să treacă repede, poate ai mâncat ceva greșit!”.
Și când a aflat ce era în neregulă cu mine, a spus dezamăgită: „Ce risipă! Puteai să trăiești măcar un pic pentru tine!”. Și nici un strop de admirație. Acesta este genul de bunică pe care o avem. Nimic nu s-a schimbat odată cu nașterea nepotului meu. Munca, fitnessul, prietenele. Mama soțului ei nu se apropia aproape niciodată de nepotul ei: „Ah-ah-ah!”, flutura un clopoțel și asta era tot. Într-o zi am venit acasă de la serviciu, copilul țipa, iar eu aveam o încărcătură de rufe în mașina de spălat. Și ea stătea la aragaz, făcând cafea într-un turc. I-am spus:
„Mamă, poți să ții copilul în brațe cât întind eu rufele?” Iar ea nu este atentă la vorbele mele. Mă apropii de ea, iar ea are căștile în urechi la volum maxim. Apoi a băut rapid cafea, și-a schimbat hainele și a fugit. Mă plâng soțului meu, iar el ridică din umeri, spunând: „Ei bine, o cunoști pe mama noastră. Copilul a crescut, dar, ca întotdeauna, mama noastră nu i-a acordat atenție.
A spus că nu este dădacă, că tinerii ar trebui să-și trăiască propria viață și că, dacă au decis să aibă un copil, atunci să îl crească singuri. Nu a mai petrecut noaptea acasă, iar în urmă cu șase luni, și-a împachetat lucrurile, și-a luat rămas bun și a plecat la un bărbat. Asta e tot. Și acum se gândește să se mărite cu el.
Nu are nevoie de un nepot și nu ne-a dat nicio clipă de odihnă. Vine rar, să ia ceva, își ia rămas bun de la nepot și fuge. Mama mea locuiește foarte departe – e nevoie de o călătorie lungă cu trenul. Ar fi o bunică minunată, dar nu poate veni – se plânge de sănătate. Dar știu că ar fi fericită să stea cu nepotul ei, să coacă plăcinte și să tricoteze șosete. Apropo, ea a trimis deja lucruri tricotate copilului. Și, apropo, ea este cu doar 4 ani mai în vârstă decât soacra mea.
A divorțat și de tatăl meu, dar numai după ce acesta mă crescuse deja, mama a ținut familia unită de dragul meu și al fratelui meu mai mare. Ea nu s-a comportat niciodată ca mama soțului meu. Sunt foarte ofensată de mama soțului meu. Ea nu are nici un strop de milă, regret sau grijă. Ea își trăiește propria viață, gândindu-se doar la ea. Iar la vârsta ei, trebuie să te gândești la copii, să-i ajuți, să le trăiești viața. Încerc să vorbesc despre asta cu soțul meu, astfel încât să o roage să vină la noi, să stea cu copilul, să ne lase să ieșim în oraș o seară, poate atunci se va trezi la instinctul ei de bunică. Altfel, se va mărita la bătrânețe și ce va spune lumea despre noi? Nu-i este deloc rușine? Dar soțul ei refuză și nu vrea să vorbească despre asta. Păcat, asta e bunica noastră. Dar bătrânețea este inevitabilă. Mă întreb cum va cânta atunci?