— Ăsta a fost picătura! — tună Steve, trântind mopul într-un colț al holului.
Lângă ușă, Tim stătea blocat, încă cu stropi de noroi pe bocanci. Încercase să-și scuze graba, să spună că s-a oprit pe drum să cumpere un cadou pentru Claire, dar Steve nici n-a vrut să audă.
— Ieși afară! Acum! N-am crescut-o pe fata mea ca să se încurce cu bădărani care n-au nici bunul-simț să-și șteargă picioarele!
Tim se uita la Claire, dar ea era înmărmurită, cu obrajii în flăcări. Încercă să spună ceva, dar Steve ridicase deja vocea iar:
— Afară, băiete! Du-te acasă, la mă-ta, sau oriunde vrei tu, da’ nu mai calci aici cu mocirla aia!
Tim înghiți în sec, își strânse jacheta și plecă fără un cuvânt. În spatele lui, se auzi ușa trântindu-se.
Dimineața de Crăciun
Claire nu dormise aproape deloc. Stătuse cu genunchii la piept, în pat, cu lacrimile curgând în pernă. Îi era rușine. Nu de Tim, ci de tatăl ei. Tim nu greșise cu nimic. Era dulce, politicos, atent… doar că, da, venise în grabă, cu bocancii murdari. Atât.
Dimineața, Steve coborî vesel, fluierând un colind.
— Haideți, e Crăciunul! Deschidem cadourile, apoi mergem la masă la mătușa Jean!
Claire coborî în liniște, fără să-l privească. Nici n-apucară bine să se așeze, că se auzi soneria. Ding-dong.
— Pe naiba! Cine sună la ora asta?
Steve deschise ușa și rămase încremenit.
În fața lui, Tim. Îmbrăcat elegant, costum negru, palton de cașmir. În spatele lui, o mașină neagră lucioasă cu șofer. Și o doamnă în vârstă, cu o coafură impecabilă și un zâmbet rece.
— Bună dimineața, domnule Dixon, spuse femeia, întinzând mâna. Sunt Eleanor Sinclair. Poate ați auzit de mine.
Steve înghiți în sec. Eleanor Sinclair era directoarea celei mai mari fundații de caritate din oraș. O femeie cu influență, dar și cu avere considerabilă.
— Tim este fiul meu, continuă ea, calmă. A preferat mereu să nu folosească numele nostru. Vrea să fie iubit pentru cine este, nu pentru ce are.
Steve făcu ochii mari.
— A venit ieri aici, cu sufletul deschis. V-a adus un vin scump și niște bomboane belgiene pe care le-am ales împreună. Și dumneavoastră l-ați dat afară. Din cauza pantofilor.
Steve rămase fără cuvinte. Se uita la Claire, care-l privea acum cu lacrimi în ochi. Apoi la Tim, care nu avea ură în privire, ci doar o urmă de tristețe.
— Știți… — spuse băiatul, privind în jos — tot ce-am vrut a fost să-i cunosc familia fetei pe care o iubesc. Am venit pe jos de la metrou, pentru că am vrut să-i cumpăr florile preferate dintr-un loc special. A început să plouă pe drum. N-am vrut să stric nimic…
— Și n-ai stricat nimic, Tim, zise Claire hotărât. Doar că… în familia asta, se pare că podelele sunt mai importante decât oamenii.
Steve simți cum îl strânge pieptul. Se sprijini de tocul ușii și se uită la pantofii lui. Lucioși. Impecabili. Și, totuși, ce rost avea totul?
— Tim… eu… am fost un idiot, mormăi. Am făcut o prostie. Poate din mândrie. Poate pentru că… așa am fost crescut. Dar n-a fost corect.
Tim ridică din umeri.
— Eu am terminat cu orgoliile. Sunt gata să iert, dacă Claire mai vrea să-mi vorbească.
Claire zâmbi. Se apropie de el, îi luă mâna și spuse:
— Eu n-am fost supărată niciodată pe tine.
Steve oftă și le făcu semn să intre.
— Veniți înăuntru. Am făcut cozonac. Și… cred că e timpul să murdărim puțin podelele.
Eleanor râse și intră, elegantă, cu pași hotărâți.
— Uneori, domnule Dixon, cele mai frumoase amintiri se fac cu noroi pe pantofi.
Steve zâmbi pentru prima dată sincer în acea zi.
În colțul camerei, mopul zăcea uitat. Și, poate pentru prima oară în viața lui, lui Steve chiar nu-i mai păsa.
