— Mă cheamă Sofia, — a șoptit fetița, strângându-și mâinile în poală.
— Mama… mama a plecat de dimineață. Iar voci… voci mi-au zis să ies. Mi-au zis: „Ieși afară, du-te, acolo nu mai e pentru tine.”
Sergentul a ridicat o sprânceană, atent, dar fără să o sperie.
— Ce voci, Sofia? De unde veneau?
— Din pereți, cred… sau din dulap. Poate și de la păpușa mea.
O liniște ciudată s-a așternut între ei. Bărbatul și-a întors capul spre casa indicată de copilă: una banală, cu două etaje, la capătul străzii, cu perdele trase și o ușă albastră.
— Hai să facem așa, — a spus el blând. — Mergem împreună până acolo, dar nu intrăm. Doar ne uităm. Poate vine mama ta, da?
Sofia a dat din cap.
Au pornit încet, sergentul cu palma întinsă spre ea, fără s-o forțeze. Fetița i-a prins degetele și au mers așa, în tăcere. O vecină în vârstă i-a urmărit de la fereastră, apoi a ieșit și s-a apropiat.
— Domnule polițist, eu stau vis-a-vis. Casa asta… e ciudată. Mereu închisă. Dar de două ori pe săptămână vin niște bărbați, bagă ceva prin spate… Nu știu ce e acolo. Copila n-am văzut-o niciodată.
Sergentul a mulțumit din cap, dar nu a zis nimic.
Ajunși în fața porții, Sofia s-a oprit brusc.
— Acum tace…
— Ce tace?
— Vocea. Până acum îmi spunea: „Întoarce-te, intră, nu spune nimănui…”
Sergentul a scos carnetul și a transmis ceva la stație. Apoi s-a aplecat iar.
— Sofia, pot să sun pe cineva din familia ta? Bunica, unchi, mătușă? Ai pe cineva?
Fetița a clătinat din cap.
— Doar pe mama. Și ea zicea că tata e plecat… departe. Nu l-am văzut niciodată.
În acel moment, ușa albastră s-a deschis încet. Un bărbat înalt, cu o cămașă desfăcută la gât și părul nepieptănat, a ieșit pe verandă.
— Ce-i cu poliția aici? — a întrebat, privind direct spre sergent. — Ce căutați?
— Dumneavoastră locuiți aici?
— Da.
— Știți ceva despre această fetiță? A spus că a ieșit din casa dumneavoastră.
— Ce?! N-am văzut-o în viața mea.
Sofia s-a dat în spatele polițistului și a început să plângă.
— Minte… e el. El țipa la mama. Mama plângea des… Și într-o seară, am auzit un trântit. După aia n-am mai văzut-o pe mama…
Sergentul a făcut un pas în față.
— Domnule, trebuie să rămâneți aici. Vom verifica înăuntru.
— Ce?! Fără mandat?! N-aveți dreptul!
Dar atunci a venit încă o patrulă. Un alt agent s-a apropiat de Sofia.
— Micuțo, ești sigură că asta e casa ta?
— Da. Camera mea e sus, cu perdea mov. Dar n-am voie să spun ce se întâmplă. M-a avertizat și păpușa…
— Ce păpușă?
— Una cu ochii mari și rochiță roșie. Dar… nu mai o vreau. Vreau să plec.
Sergentul a făcut semn colegilor.
— Verificăm tot. Aveți grijă de fetiță. Și chemați protecția copilului.
**
Seara, Sofia stătea pe un pat de spital, cu o pătură colorată și un urs de pluș lângă ea. O asistentă tânără i-a adus o ciocolată caldă.
— Ce-i cu mine? Mă duc la pușcărie că am plecat?
— Nu, draga mea… ești o fetiță curajoasă. Foarte curajoasă. Mama ta… încă o căutăm. Dar oamenii de la poliție spun că ai făcut bine că ai ieșit. Că ai fugit.
— Nu am fugit… M-au scos vocile.
— Poate… vocile au fost felul în care sufletul tău ți-a spus că e timpul să scapi.
Fetița a oftat, dar chipul i s-a luminat.
— Pot s-o păstrez pe doamna cu codițe?
— Pe cine?
— Pe asistenta asta. Seamănă cu o păpușă bună.
Toți au râs. Chiar și sergentul, care stătea în colț cu un dosar în mână, a zâmbit pentru prima oară în ziua aceea.
— Da, Sofia. Ea va avea grijă de tine… de acum. Promit.
