Am continuat să-l văd aproape în fiecare noapte, acolo, sub lumina tremurândă a neonului. Uneori dormea deja când treceam, cu Hazel strânsă la piept, alteori mă saluta cu un zâmbet obosit. Într-o noapte de iarnă, când ningea mărunt și totul mirosea a frig umed, l-am găsit tușind tare, încât Hazel s-a ridicat speriată.
— Ar trebui să mergi la spital, i-am zis.
— Și cu ea ce fac? a întrebat simplu, mângâind-o pe cap.
— O țin eu, doar până te întorci.
A dat din cap, dar nu m-a crezut. N-a mers. A doua zi, când am trecut, părea mai rău. Avea obrajii roșii de febră, iar Hazel stătea lipită de el, tremurând și ea.
Nu mai puteam să stau deoparte. Am sunat o prietenă de la adăpostul de animale și i-am povestit. Mi-a spus că pot ține pisica temporar, până se pune pe picioare. Asta a fost singura promisiune care l-a convins. A acceptat să meargă la spital, dar numai după ce i-am jurat că Hazel nu va fi pusă într-o cușcă rece.
L-am dus la urgențe. Doctorii au spus că avea o pneumonie urâtă și că dacă mai aștepta câteva zile… nici nu voiau să termine fraza. Hazel a stat la mine. Nu era obișnuită cu casa — se ascundea sub pat, mânca doar când nu eram prin preajmă, dar încet-încet a început să se obișnuiască. În fiecare seară, când veneam de la muncă, o mângâiam și îi spuneam: „Tatăl tău e bine, se întoarce curând.”
După două săptămâni, m-au sunat de la spital: îl externau. Am mers să-l iau. Avea o pungă de plastic cu câteva lucruri, un halat vechi și aceleași pantofi cu bandă adezivă, dar ochii îi erau mai limpezi.
— Hazel? a întrebat înainte să-mi spună măcar „bună”.
— Acasă, i-am zis. La mine. Te așteaptă.
Când a intrat și a văzut-o, Hazel a alergat direct în brațele lui, mieunând ca și cum îi povestea tot ce ratase. El a rămas nemișcat, cu fața ascunsă în blana ei, minute întregi. Eu m-am retras în bucătărie, să nu-i tulbur momentul.
În acea seară, i-am spus ce tot mă rodea de mult:
— Știi… am un apartament mic, dar dacă vrei, poți să stai aici o vreme. Nu costă nimic, doar… să-ți cauți ceva de lucru, pas cu pas.
— Și Hazel?
— Normal că și ea.
Nu mi-a răspuns imediat. A mângâiat pisica, apoi a zis:
— Nu știu cum să-ți mulțumesc. Nu prea mai credeam că există oameni așa…
Au trecut luni. Și-a găsit ceva de lucru la un atelier de reparații biciclete. Își strângea bănuții și, deși îi ofeream mereu mâncare, insista să contribuie măcar cu puțin la cheltuieli. Hazel era tot mai rotunjoară și dormea ba la el pe piept, ba pe pervaz, urmărind porumbeii din fața blocului.
Într-o după-amiază, când m-am întors de la muncă, am găsit pe masă un bilet:
„Am găsit o cameră ieftină lângă atelier. Cred că e timpul să fac pasul ăsta. Dar vreau să știi că fără tine… fără tine și fără Hazel, poate nu mai eram aici. Ești familia mea, chiar dacă nu ne leagă sângele. Mulțumesc pentru tot.”
M-am dus să-l văd câteva zile mai târziu. Avea o cameră mică, dar curată, cu un pat simplu. Hazel stătea tolănită pe perna lui, exact ca în prima noapte când l-am văzut. Doar că acum, în loc de neonul rece al străzii, era lumină caldă și miros de cafea proaspătă.
Și mi-am dat seama atunci că uneori, tot ce trebuie să faci e să-i ții pe cineva în viață până când își găsește din nou locul în ea. Iar restul… îl face iubirea.
