Nimeni nu îndrăznea să se apropie. Doar tăcerea — aceea tăcere grea, care îți apasă pe piept.
Sophie stătea nemișcată peste trupul tatălui ei. Mâna lui Marc, așezată pe spatele ei, părea atât de firească încât unii nici nu mai respirau.— A fost vântul, șopti cineva.
— Sau a mișcat-o fata, spuse altul.
Dar nimeni nu îndrăznea să se convingă. În cameră se simțea o căldură ciudată, de parcă focul din sobă ar fi fost prea puternic, deși era stins de ore întregi.
Bunica făcu un pas, tremurând. Se apropie de sicriu, își întinse mâna și atinse brațul lui Marc.
Era rece… dar nu atât de rece pe cât ar fi trebuit.
Sophie își sprijinea capul pe pieptul lui, și, pentru o clipă, toți jurau că văd cum părul ei se mișcă ușor, ca și cum cineva ar fi mângâiat-o.
Mama izbucni în plâns.
— Sophie… iubito… vino, te rog…
Dar fata nu răspundea. Doar șopti ceva atât de încet, încât doar bunica o auzi:
— Nu-l lăsați singur… e frig acolo.
Cuvintele acelea au înghețat aerul. Bunica își duse mâna la gură și închise ochii.
— Lăsați-o, spuse. Lăsați-o până dimineață.
Nimeni nu mai zise nimic. Oamenii s-au retras încet, unii în bucătărie, alții în curte, vorbind în șoaptă, privind înapoi la fiecare pas. Doar lumina lumânării pâlpâia pe chipurile lor.
Timpul trecea încet. Orele se scurgeau ca prin vis.
La un moment dat, bunica intră din nou în cameră. Se apropie de sicriu.
Sophie dormea.
Capul ei era așezat pe pieptul tatălui, iar expresia feței îi era liniștită.
Părea că în sfârșit își găsise pacea.
Bunica se aplecă și îi atinse fruntea.
Era caldă.
Dimineața, când soarele începu să pătrundă prin perdelele grele, mama intră în cameră.
Strigă numele fetei.
Niciun răspuns.
Sophie nu mai respira.
Dar pe chipul ei era un zâmbet mic, senin, același pe care îl avea Marc în fotografia de pe masă.
Și mâna lui — mâna tatălui — rămăsese tot acolo, sprijinită ușor pe spatele ei.
Medicii veniți mai târziu au spus că fetița adormise pur și simplu, copleșită de oboseală și durere.
Dar cei care au fost acolo în noaptea aceea știu că nu a fost doar atât.
Pentru că, atunci când sicriul a fost dus la cimitir, cei doi au fost așezați împreună — exact așa cum îi găsiseră:
îmbrățișați, liniștiți, ca și cum moartea nu fusese o despărțire, ci o revedere.
Iar de atunci, în casa bunicii din Provence, se spune că, în fiecare noapte liniștită, se aud pași mici pe podea.
Și cine intră prea devreme în cameră jură că simte în aer parfumul blând al unei fetițe — și o căldură pe inimă, ca o îmbrățișare.
